cu toate astea, clientii mici care nu reprezentau interes pt agentiile deja stabile si faptul ca lucram – si teoretic si practic – peste noapte, ne-au adus un volum bun de munca. chiar daca banii nu erau cine-stie-ce, impresia generala era ca “e loc si de noi” iar gradul ridicat de ocupare ne alimenta optimismul si increderea, satisfactia de a vedea un press ad intr-o revista sau vreun site urcat online fiind mare. clientii stabili ne-au fost in principal fosti angajatori sau prieteni care ne cunoscusera profesional si care au avut incredere in noi. la un loc cu ei, clientii conjuncturali, cei care la un moment dat s-au intors, au creat o baza, un mic portofoliu, cel pe care tu acum nu-l vezi dar care a reusit sa convinga in viitor alti clienti ca meritam atentie.

tot 2006 a fost si anul cu lungi discutii despre cine-face-ce. organizarea, acest mare Bau-Bau al bisnisului, ne-a dat si noua bataile de cap inerente. desi am sesizat complementaritatea inca de inceput, responsabilitatile trebuiau sa fie asumate si individual, nu numai ca grup. si chiar daca la intalniri sau din mailuri clientii au stiut ca Diana e cu client service-ul si cu grafica, Erol e cu productia si hartiile, Ovi cu web designul si Traiu cu creatia si copy-ul, cineva spala si farfurii, dadea si cu aspiratorul, conducea din Pantelimon in Tei, si din Tei in Aviatiei si de-acolo in Berceni, cineva ii tinea locul colegului caruia ii era rau sau care pleca 2 zile la munte, facea ce n-avea celalalt timp sa faca si, in general, toti eram buni la toate.

totul a inceput calm: am stabilit zonele, un maxim de buget si am pornit la vizite in portaluri de imobiliare si siteuri de anunturi + incercuiala cu pixul in “presa de specialitate”. calmul nu a durat prea mult vazand ca tot ce gasim e dat asa ca am apelat la solutia usor-disperata “stiti pe cineva?”… cum nici asa nu am avut rezultate, am ales varianta de gherila, mergem unde nu vrea nimeni – aka anunturile dubioase si fara poza. prima vizionare, primul esec. un apartament intr-un bloc tip vila, cu o intrare lugubra, pe o scara sinistra ce ne-a condus intr-un apartament… mov… cu o cada mov! zgomotul, dublarea pretului la stirea ca suntem firma, plata la negru si mobilierul “antique” pe care noi am fi pus benzina au reprezentat prea-suficiente motive sa spunem nu.

a doua vizionare. afara ploua, lucru care face ca totul sa para mult mai urat decat este. locatia – lahovari + pretul ne fac totusi cu ochiul dar suntem siguri ca e o fundatura. ajungem in fata cladirii unde primele cuvinte ale agentului sunt “stati linistiti, nu are bulina”. ce-i drept, arata de parca i-ar trebui. urmeaza 3 etaje in spirala pe care nu ma bucur la ideea ca le-as putea urca zilnic. inauntru, santier. cu toate astea, fiecare descoperire (aici o camera, holul spatios, usile cu glasvand, inca o camera, 2 dresinguri, a 3a camera, bucataria, baia…) incepea sa traga de spranceana dreapta. plecam asigurati fiind de propietar ca daca ne hotaram, pe 1 mai ne si putem muta.

aducem si partea doua a firmei la locul cu pricina in speranta unui nod in papura. vin si ei tot incantati drept pentru care avansam termenul de mutare pe 15 mai, ca sa aiba don’ propietar tot timpul sa termine zugravelile si reparatiile.

21 mai. ziua in care ne-am luat inima-n dinti si am decis sa nu mai asteptam sa se intample ceva. de fapt, ceva-ceva se-ntamplase, anume ca propietarul hotarase ca apartamentul arata prea “a spital”, asa ca a inceput sa vopseasca peretii roz si lemnaria maro. din aceasta data, zilele au capatat un alt inteles si o noua dimensiune. ne-am dezvoltat vocabularul cu termeni noi: grund, glet, saiba, diblu… mousistii de altadat’ au devenit vopsitori, bormasinisti, spacluitori. iar totul a culminat cu demontatul – caratul (pe cele 3 etaje in spirala) – montatul a tuturor acareturilor “din sediul vechi” :p in doua zile si trei dube.

acum, casa incepe sa arate a-casa, noi a oameni si, ceea ce va intereseaza, calculatoarele plugate. bagam imediat marfa digitala de sustenabilitate vizuala dar stiam ca ati mancat doua paini si trei mere asteptand un post nou.

casa de piatra. a, nu. sa fie intr-un ceas cu cuc.

ca in orice final, despartirile sunt dureroase. n-am gasit flori de-nu-ma-uita dar poftiti pe la noi si scrieti-ne. sa ma mai bucur si eu!

dar pentru ca eu sunt cea mai desteapta bufnita de pe internet, am o idee! intra aici, pune-mi mouse-ul pe varful nasului si incearca sa te uiti in ochii mei.

e vineri si ma gandesc ca te gandesti cum sa scapi mai repede de munca asa ca te las in pace. ne vedem diseara in club. sau la mare. sau la munte. eu apar peste tot. bau!

un mini serial in care va vom prezenta eroii teaser, asa cum nu ii stiti, cum i-am descoperit si ce au ei de spus – sau nu – despre ce se intampla in poveste. enjoy!

am avut multe sedinte  in care s-a ras copios, idei la care n-am putut sa renuntam, desene pe tabla, pe tableta, pe servetele. am vrut sa fie teasing, playful si nu business, am vrut mai mult sa ne reprezinte decat sa ne prezinte. speram sa va placa si sa ne vizitati in diminetile in care aveti nevoie de un zambet.

play here: tease 2 please